About this blog

Omul e un pui de creator. Descoperirea ii ascute mintea, ii usureaza viata, ii bucura sufletul. Lucrul facut de mana aduce o satisfactie care prin ea insasi este o sarbatoare. Am descoperit ce este si ce presupune handmade ca o lectie de supravietuire. O lectie ce nu poate fi invatata pe de rost, ci doar prin osteneala, prin reintoarcearea la conditia de creator, nu numai de consumator, al fiintei umane.
Ce veti vedea sau veti citi aici sunt franturi de creatie ce ma definesc.



Cateva cuvinte










20  mai 2012

     Azi cred ca inima e cel mai complex organ al fiinţei umane, chiar dacă alţii m-ar putea contrazice. Nu, nu creierul ne duce paşii către abis, nu creierul este cel care ne aruncă într-un torent de sentimente uneori mai diverse decât culorile şi luminile dintr-un festival de la Rio. Tot ce ne dictează mintea este sublim si tocmai de aceea  rece. Cine poate spune ca nu a trecut, măcar o data-n viaţă, printr-un vacuum mental, raţiunea fiind înlocuită cu sentimentele? 
     Se zice că dacă simţi eşti viu. De regulă cine zice asta se referă la sentimente "roz", cele de iubire, de entuziasm, de exaltare. Se poate însă să te simţi viu şi când sentimentele pe care le simţi sunt apăsătoare, rezultate în urma distrugerii sau autodistrugerii. O, da! Există şi astfel de sentimente, vă amintiţi? Sentimente care vă fac să vreţi să plonjaţi într-o apă rece ca de gheaţă pentru a vă învinge furia, resentimentele, urletul... sălbăticia. Trăiri care vă fac să doriţi să reveniţi cât mai repede la starea iniţială atât de ignorată şi banală. Sentimente care rup parcă din carnea ta ca nişte hiene, ca nişte fantasme de pe altă planetă, nişte monştri izvorâţi din tine... Această nedorită dizarmonie este şi ea un semn că trăim, nu? Nu blama micuţele hiene, sunt la fel de crude ca şi tine.
     Şi da, mă simt vie, fie că sunt cel mai mare duşman al meu, fie cel mai bun şi singurul prieten. Exist şi acesta e cel mai mare păcat...



        Simt un imbold de a scrie sau mai bine zis simt o mancarime de... limba aproape agasanta. Nu stiu daca e nesesar talentul scriitoricesc de calibrul unui Blaga sau Cartarescu pentru a scrie pe o pagina de blog, dar voi invinge blocajul foii albe virtuale si macar imi voi astampara pentru o vreme senzatia suparatoare ca sunt inutila, ca iar am uitat ca traiesc.
        Cand scriu suntem doua, eu1 sunt banala, stearsa, poate putin complexata si ciudata; eu2 sunt ironica, inteligenta, carcotasa aproape de nihilism, jucausa si nepasatoare de lumea ce ma-nconjura, de reguli sociale, gramaticale, traditional-literare. Cu eu2 imi sade mai bine. Asa mi-l imaginez si pe Cartarescu-eul-liric-sau-epic: leonian prin prezenta, superb prin inteligenta, incisiv-ironic muscand din norme si din monden pana la sange. Bine, ar fi chiar suparator sa ma compar cu THE Mircea Cartarescu. Eu nu sunt nici praful fin de pe aripile fluturilor zornaind in soare.
         Revenind... poate veti crede ca sunt o persoana cu ceva probleme la unitatea centrala, ca imi dedublez personalitatea sau ceva asemanator... Ei, as... poate aveti dreptate; eu intotdeauna am spus ca Adevarul este relativ, adica fiecare are un adevar si depinde de cine stie mai bine sa-l prezinte pentru a convinge. (Adica Boc nu are dreptatea lui? Ce mai conteaza ca adevarurile noastre dor si ne abrutizeaza, ne deculturalizeaza?)  Deci ce ati citit deja sau veti mai gresi citind ma reprezinta pe mine, eu2, care nu se sperie de critici, nici de ridicol, pentru ca aici sunt acasa. Blogul in sine este o manifestare a eului, cu toate riscurile - pe care mi le asum, de altfel.
     




Toamna înfloresc bobocii                                       25 sept. 2011


              Toamna... un timp, un anotimp, un răstimp... mai copt, mai crud, mai fad, mai parfumat... Toamna se numără bobocii, de la şcoală sau de pretutindeni, se regăsesc suflete, se renasc emoţii, sentimente... Eu nu cred în iubirea de-o vară. Eu cred că iubirea cea mai frumoasă se naşte într-o toamnă târzie, ca acum. Acum nu mai putem da vina pe polenul si soarele arzător al verii, nu ne mai putem ascunde după masca aventurierului de vacanţă, trebuie doar să îi murmurăm sufletului nostru că e timpul, e timpul să viseze, să zboare.
             Copoul era azi loc de pelerinaj pentru îndragostiţi. În parc, pe străzi, pe trotuare cu toţii aveau un licăr în privire, aveau o mahmureală vie purtată cu mândrie. Nu e nimic neobişnuit, ştiţi asta. Poate şi voi simţiţi la fel. Poate voi eraţi cei care se sărutau pe marginea trotuarului sau pe vreo bancă.
             Pe o alee, demult cutreierată de subsemnata, doi tinerei mai pe la 40 de ani trăiau, simţeau ca la 16 ani. Probabil pentru ei se spune că iubirea nu are vârstă sau poate ei au inventat spusele acestea. Şi încă nu-mi dau seama cum puteau face asta? Ce mutaţii genetice au suferit? Care o fi fost povestea lor? Erau la o regăsire târzie, după multe erori şi alegeri greşite în viaţă? Erau doar amanţi într-o escapadă turistică? Erau uniţi în faţa legii? 
             Da, cine nu e gelos pe tinereţe? Veşnica tinereţe care te păcăleşte şi îţi spune că ai tot timpul din lume, te ameţeşte cu puterea de a iubi, cu o vâltoare de senzaţii şi trăiri, îţi şopteşte că orgoliul e cea mai înaltă virtute, când zilele nu sunt identice prin setea de nou, prin setea de a fi tu. 
              E timpul deci să trăim, e timpul bobocilor ce vor înflori...

Suntem datori să respectăm?

RESPÉCT respecte n. Sentiment sau atitudine de înaltă stimă față de o persoană; cinste; considerație; deferență. ◊ A pune pe cineva la respect a face pe cineva să se poarte respectuos; a pune la punct pe cineva. A ține pe cineva la respect (sau la distanță) a nu-i permite cuiva să se poarte prea familiar. Cu tot respectul (sau respectele mele) formulă de salut, exprimând o deosebită considerație. /<fr. respect, lat. respectus 
Sursa: NODEX 


        Cu parere de rău nu, nu suntem datori să respectăm. Nu scrie în nicio lege din Monitorul oficial că suntem datori să spunem "Bună ziua!", nici să vorbim frumos, elegant, condescendent cu cineva. Nu suntem obligaţi să ascultăm muzică în surdină (mai profită şi vecinii de ceva in/cultură muzicală), nu scrie nicăieri că dacă ne hlizim ca să părem proşti (că altfel suntem luaţi de fraieri) suntem penalizaţi în vreun fel... La urma urmei nu trebuie să facem parte din "turmă", trebuie să ieşim în evidenţă (deşi nu ne dăm seama că prin însuşi nonconformismul acesta atât de frecvent în ziua de azi s-a format o nouă "turmă"). NU este cuvântul ce ne caracterizează atitudinea. Nu trebuie să ne călcam pe inimă şi să facem ceva ce nu ne place, nu? Pentru ce să ne respectăm? Pentru ce să ne abţinem de la comentarii insolente, grosolane doar pentru că asta se aşteaptă de la noi?
       Din fericire fac parte din generaţia care încă mai crede în respect, în necesitatea acestuia pentru a construi relaţii umane civilizate, pentru a evolua ca civilizaţie. Lumea modernă "moşteneşte" această valoare încă dinainte de Evul Mediu şi nu mă puteţi convinge nici într-o mie de ani că fără ea putem evita extincţia umanităţii. Ne tot comparăm cu animalele ca să ne fălim şi să ne simţim superiori, dar nu uitaţi că până şi ele se organizează în haită/grup/turmă pe baza respectului impus. 
        Practic totul se reduce la putere... Puterea de a răni, de a deranja fonic sau fonetic (prin cuvinte injurioase), de a călca în picioare pe ceilalţi, de a fi indiferenţi... Sigur, se poate, de nu? Şi totuşi omul cel mai întelept e cel care ştie să folosească puterea. Iar respectul are o putere pe care mulţi o subestimează. Suntem fiinţe sociale (sau cel puţin aşa am învăţat la şcoală şi confirm prin experienţa de viaţă) şi construim reţele nevăzute, foarte puternice, între indivizi, comunităţi, naţionalităţi. Fără lege, autoritate, respect s-ar instaura haosul. Ce-ar fi să nu pedepsim, să nu închidem ucigaşii? Oare cât mai este de la un "nu vreau să respect"/ "sunt nonconformist" până la imoralitate?
         Individualismul exacerbat din zilele noastre  are un efect neplăcut: umbrirea noţiunii de respect. Stima de sine este din ce în ce mai exacerbată, în pofida valorificării relaţiilor cu ceilalţi. Şi totuşi eu simt aici o contradicţie pentru că stima de sine este practic echivalentă cu respectul faţă de ceilalţi. Nu cred că m-aş putea vedea cu ochi buni dacă nu i-aş preţui pe cei din jurul meu. Mai contează că merită sau nu respectul meu? Dar ce fel de om aş fi eu să mă cobor la nivelul celor care mă lovesc? Să mă tăvălesc ca alţii într-o mocirlă de mizerii doar pentru că am libertatea să o fac?! Sau pentru că altfel aş fi... fraieră? Puterea mea nu stă în faptul că sunt o bună imitatoare, ci în faptul că am o raţiune pe care o folosesc.
        Poetul de care încep să se sature elevii şi negustat de nonconformiştii de "turmă" - Mihai Eminescu - nu poate fi egalat în consideraţii asupra puterii sinelui şi a lucidităţii:

[...] Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
[...]

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.




Alte opinii şi aici:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mozaic de perle Headline Animator